Astazi sunt putin trista asa ca am sa va spun o poezie trista:


                    Mi-e sufletul trist

     Mi-e sufletul trist,sa râd nebun as vrea
     Un zâmbet chinuit pe buze îmi apare
     Atâta tot,Si sta oclipa,stingher,acolo asa
     Apoi se sperie de sufletul meu trist si dispare

     Nu pot sa râd.Unde mi-e veselia.....?
     Ce atât de bine ma caracteriza înainte
     De ce?De ce m-acuprins melancolia?
     Si gânduri negre si triste-mi trec prin minte?

     Înainte?Înainte de ce?Înaintea cui?
     Va spun.Înainte de a mi se lua tot
     Înainte de a ramânea a nimanui
     Înainte de a învata sa spun:"nu pot"

     Era o vreme când sa râd stiam
     Si-n casa mea umila,umorul era rege
     În fiecare zi,oricând de orsice râdeam
     Si râsul zilnic era o veche,sacra lege

     Acum atât de trist sufletu`-mi este
     S-a dus umorul,râsul...Dotrita veselie
     N-o mai gasesc.Acum e doar poveste
     Veche,un mit ascuns acuma mie...

     Doamne!Mi-ai luat odata cu îngerasul meu
     Tot ce-a fost frumos:iubirea,bucuria
     Mi-ai lasat în schimb sufletul greu.
     Tristetea,amaraciunea si melancolia

     Era o vreme când credeam nespus
     Ca totul e posibil.Ajunge doar sa vrei
     Si n-am crezut când oamenii mi-au spus
     Ca timpul trece si anii devin tot mai grei

     Îi cred acum.Si as fi vrut ca niciodata
     Sa nu ajung asa.Sa pot sa cred si sa insist
     În veselie si în râs,cu inima buna si curata
     E prea târziu...deja mi-e sufletul asa de trist....
                                                           S.Sicoe